De ce? Foarte simplu. Pentru ca nu mai suport sa isi bata joc de noi cu metrourile lor expirate (cel putin cel de Industriilor lasa mult de dorit), metrouri care vin la 10 minute sau daca vin mai devreme, oricum vin pline pana la refuz.
O sa invit pe aceasta cale sa mearga cu mine, dimineata la munca un politician, un om public… oricine nu ma crede!

Iata traseul meu zilnic….

De cum pasesc pe treptele metroului, incepe sa ma ia cu calduri… imi dau jos jacheta si inaintez.
Vad multimea nervoasa si nelinistita….
Astept minute bune si se simte un aer rece… se vede si lumina! E clar, vine metroul!
Lumea deja incepe sa se impinga pentru a prinde un loc sigur in picioare! Nu se deschid bine usile ca oamenii deja isi dau coate pentru a se strecura in metroul deja „full”!
Uneori reusesc sa ma urc si eu in primul metrou… Metroul de Industriilor. Eu il iau de la Armata Poporului si merg doua statii, pana la Eroilor. Asta pentru ca ei nu sunt suficienti de inteligenti si sa ne scuteasca pe noi, astia din „comuna” Militari sa ne mutam dintr-un metrou in altul.
Drumul pana la Eroilor este ceva groaznic! Nu pot descrie sentimentul meu cand stau intr-un picior, geanta mea este la usa iar eu sunt undeva pe la mijlocul metroului, si nici macar nu este nevoie sa ma tin, pentru ca ma tine multimea… ma tine asa de strans incat rareori pot spune ca respir!
Prima statie de la Armata Poporului este Politehnica. Imi pare rau sa va spun, insa cei de la Politehnica rareori pot cobora… nu mai spun de urcat! Cand se mai trezeste cate un student sa coboare… auzi cate o doamna disperata: „Stai mai mama… ca mi-ai luat si fusta!”
Probabil ca va amuzati…. insa asta e realitatea.
Bun… pleaca metroul din statie si bineinteles ca nu stam suficient de sufocati… el se mai si opreste undeva intre statii… asteptand (judecata de apoi, probabil) un alt metrou care vine din sens opus.
Sufocati si lesinati … de lovim si ne punem piedici pentru a putea sa iesim mai repede. Nu de alta, dar in statie (cateodata) asteapta metroul care ne duce la Unirii!

Dupa lupte crancene, odata ajunsa in metroul spre Unirii… ma linistesc. Cat de cat, pot respira (asta daca nu am pe langa mine un om certat cu sapunul si apa), dar, deodata… frana brusca! Nicio problema… suntem toti unul peste altul! Nu-i bai! (cum ar zice ardeleanul).
Cartofii trebuie transportati in ordine! Noi oamenii putem circula si pe orizontala… nu doar pe verticala!
Ne ridicam care cum puteam si incercam sa ne calmam! Cate o voce indrazneata are grija sa ii umple frigiderul celui care conduce acest minunat metrou!
Ajungem in statie la Unirii. Aici multa lume coboara! Sau, cel putin multi isi doresc acest lucru.
Se deschid usile… coboara doua persoane. Cand incearca sa coboare si o a-treia persoana… Surprize! Surprize! Se inchid usile… cu persoana intre ele… Se redeschid, mai coboara trei persoane, iar se inchid cu cineva intre ele… si asta de vreo trei ori! Reusesc sa cobor, insa sunt destul de bulversata cu tot ce se intampla!!!
Ma intreb: „Oare asta si-a luat permisul la Pitesti?” … asta daca ei au un permis anume….
Iesim cu totii pe peron si auzim striga-te de lupta: „Bai, f—-i pe mata… pe tactu… etc!”… „Ba, daca vin la tine praf te fac!”
Mie nu-mi vine in minte decat o vorba pe care o stiu de la prietena mea, Alina :”Fapte, nu vorbe!”.
Nu am simtit niciodata nevoia de a vedea un meci de box pe viu, insa, acum… Doamne cat il doresc! Nu mai e nevoie sa spun cu cine tin!
Si calatoria continua…. zi de zi cu Metrorexul!