Ei bine, desi nu am decat 25 ani (nu prea multi, consider eu), am ramas fara bunici. Pe 3 octombrie am asistat la inmormantarea ultimei bunici.

Am pierdut toti cei patru bunici (din partea mamei si ai tatalui) pe parcursul mai multor ani si nu am simtit pana acum ce inseamna “pierderea” in adevaratul sens al cuvantului.

Aveam o siguranta, stiam ca mai am acolo pe cineva, care imi va deschide poarta cand merg la tara .

Acum… nu mai e nimeni! Absolut nimeni! Casele sunt pustii… curtile sunt triste, parca nici copacii nu mai traiesc. Se sting si ei incetul cu incetul, la fel ca si cei care i-au sadit cu atata dragoste!

O tristete profunda ca cea simtita de mine cand am aruncat pamant pe ultima bunica nu am mai simtit niciodata!

Poate si pentru ca abia atunci am realizat ca nu mai este nimeni…

Si abia in astfel de situatii incepi sa ai flash-uri cu amintiri frumoase cum ma striga mamaia cand ma urcam in cel mai inalt cires, caci in varf erau fructele mai bune; cand ma certau ca furam fructe de la vecini, desi fructele noastre erau mai bune; cum faceam tot felul de trasnai, care mai de care mai inocente si caracteristice copilariei la tara.

Ei bine, pot spune sincer ca am avut cea mai minunata copilarie!

Multumesc bunicilor, care au pus umarul la dezvoltarea mea ca “om”! O mare parte din ceea ce sunt acum o datorez lor!

Va iubesc si veti fi in sufletul meu pe veci!